Despre muzica...

M-am decis astazi sa abordez o problema mai putin pretentioasa - muzica ! In cele ce urmeaza va voi arata un adevar dureros dar incontestabil - si anume ca ceea ce atrage marea masa nu face decat sa conduca fatidic la un colaps axiologic.

Sa alegem o piesa la intamplare - ce ziceti de "Now You're Gone" a celebrului Jonas Erik Altberg a.k.a. Basshunter ? Faptul ca aceasta piesa a intrat in primul rand in topuri ar trebui sa ridice semne de intrebare cu privire la inteligenta emotionala a populatiei votante. DAR, aceasta "compozitie" nu numai ca a intrat in topuri, ea a si ajuns pe locul 1 in Anglia, Irlanda, S.U.A. si Romania !
Din acest fapt se pot face doua inferente cu o certitudine aproape apodictica. Prima conduce la concluzia ca neexistand un criteriu estetic solid de apreciere a compozitiilor muzicale, factorul de "catchiness" primeaza peste criterii mult mai importante precum complexitatea, "coezivitatea" artistica sau expresivitate; a doua - majoritatea ascultatorilor de muzica pop sunt tineri care nu detin inca un sistem temeinic de analiza cand vine vorba de produsele muzicale, sau...altfel spus - nu au gusturi.

In mod normal nu mi-ar pasa ce asculta oamenii deoarece sunt un liberalist convins, insa ceva pe care unii il denumesc altruism ma indeamna sa scormonesc mai adanc in aceasta problema si sa expun pericolul acestei abordari cand vine vorba de muzica. Desigur, este aproape evident ca in ultimii 20 de ani media a incercat in permanenta sa induca conceptia conform careia trebuie sa iti pastrezi spiritul si mai ales fizicul tanar. Altfel nu s-ar explica de ce la venerabila varsta de 49 de ani, Madonna se freaca aproape dezbracata de mult mai tanarul Justin Timberlake in "4 minutes"; de ce bunicuta Cher, la cei 62 de ani ai sai, face operatii estetice cu o frecventa comparabila cu a oscilatiilor unui pulsar; de ce Sex and the City incearca sa faca "femeile trecute de 30" sa para sexy si puternice chiar daca menopauza s-a infipt in ele precum o falca de Pit Bull; sau de ce intreaga industrie a produselor consmetice invarteste miliarde de dolari pe promisiunea de genul - "un ten catifelat ca de bebelus". Da, doamenlor si domnilor, secolul 21 a adus aceasta conceptie la rang de lege - trebuie sa fi intotdeauna tanar, apetisant..."forever young" ca sa citez din Alphaville. Dar, exista un epifenomen dureros la aceasta conceptie. In a promova tineretea si vitalitatea nu e nimic gresit, insa a promova si prostia juvenila (desigur, provenita din lipsa de experienta) specifica ei este ! Relatiile pasagere ale adolescentilor nu releva altceva decat lipsa unui sistem axiologic solid care i-ar putea scuti de zadarnicul proces de a cauta dragostea in persoane nepotrivite, de a varsa atatea lacrimi degeaba, de a apartine unei subculturi in cautarea identitatii.

Voi purcede acum intr-o succinta analiza asupra piesei amintite la inceputul acestui articol. Daca nu stiati deja o sa va spun - celebra piesa s-a numit initial "Boten Anna" (sau " Anna the bot" in engleza) si vorbea despre un IRC bot pe care artistul suedez a luat-o drept entitate umana. Problema fundamentala nu e ca Basshunter a schimbat versurile deaoarece probabil a gandit ca linia melodica era prea "tare" ca sa fie aruncata la gunoi. NU ! Problema este ca e o piesa de eurodance in care ritmul de peste 100 BPM in conjunctie cu linia de synth creaza o atmosfera in completa disconcordanta ( a se citi - ca nuca in perete) cu mesajul piesei. Vocea sintetizata zice " Now you're gone/ I realize my love for you was so strong/ and I miss you here, now you're gone/ I've been waiting here by the phone / with your picture hanging on the wall". Deci, altfel spus, regreta ca s-a despartit de iubita sau ca aceasta din urma l-a parasit. Dar, daca asta e mesajul, atunci de unde pana unde apare o voce feminina la fel de sintetizata ce rosteste "ready for lift off ! Are you ready !" ? Adica - daca lirica piesei vorbeste de regret si tristete - atunci de ce linia de tobe e atat de puternica si rapida, atat de plina de vitalitate ? De ce sintetizatorul scuipa o linie atat de vesela, atat de up-beat ?
Ei bine, raspunsul e simplu ! - muzica aceasta comerciala e compusa dupa niste principii estetice simple. Se ia o linie "catchy", un vierme de ureche cum se spune in bransa, care e apoi multiplicat ad nauseam, si de-abia apoi sunt adaugate versurile. Cum dragostea ne loveste pe toti macar o data in viata, se creaza niste versuri simple si juvenile si ...gata piesa. Problema este ca la nivel de subconstient, creierul tau prelucreaza incet versurile. La final nu obtii decat o bastardizare a celui mai inalt sentiment uman. Trist, dar adevarat !

Acum, sa trecem la partea a doua a acestui articol. Acum cateva zile am fost rugat de un prieten sa fac o lista cu cele mai bune 20 de piese din 1988 si pana astazi. Ca un tip consecvent ce sunt - am facut-o. Spre dezamagirea multora, nu contine nicio piesa comerciala pentru ca sunt de parerea ca muzica pop este facuta pentru a fi inlocuita. Ea are doar un singur ritm care iti intra in cap, un singur hook, care sfarseste prin a fi inlocuit de un altul si asa ad infinitum . Acum vom face un experiment. Va voi arata o piesa despre dragoste din acest top 20 al meu personal. Cu riscul de a parea pretentios, ciudat sau degenerat emotional - va voi da un exemplu de piesa in care procesul de constructie a compozitiei este directionat dupa un program estetic solid.

Comparati:

Slint - Washer
http://www.youtube.com/watch?v=AavXEGQP9tU

cu
BassHunter - Now you're gone
http://www.youtube.com/watch?v=IgFwiCApH7E

Astept pareri ! Si da - ceea ce asculti devine ceea ce esti...